În centrul creştinismului se află două fiinţe: fiinţa lui Christos care a pătruns în lumea noastră şi a întors creaţia pe dos, şi fiinţa Mariei – căci Christos a putut pătrunde în această lume doar prin existenţa lui Iisus-şi-a-Mariei. Prezenţa lui Christos, care a intrat prin Isus-şi-Maria, înseamnă — pentru creştini — că natura omenească şi natura divină, Dumnezeu şi cosmosul, nu mai sunt două, ci una. Unindu-se cu natura umană, Dumnezeu a intrat în lumea pământească, evolutivă. Logosul s-a făcut carne, însă nu doar Logosul. După cum au recunoscut Părinţii de odinioară ai Creştinismului, Entităţile Treimii – Tatăl, Fiul şi Sfântul Spirit – deşi distincte, sunt indivizibile. Nu pot fi separate. Prin Încarnarea Fiului, întreaga Divinitate a intrat în fluxul evoluţiei lumii. Drept rezultat, nu mai există nici un transcendent în afară. Transcendentul este în această lume. Nu mai trebuie căutate cauze sau explicaţii în afara experienţei. Nu există dincolo. Fiecare lucru din experienţa noastră se poate deschide înspre o adâncime şi o înălţime infinite. Universul s-a întors pe dos. Din acest motiv numeşte Rudolf Steiner, în mod repetat, „Misteriul de pe Golgotha” un eveniment cosmic, universal.
Când au avut loc evenimentele încarnării, puţină lume le-a observat în afara cercurilor restrânse ale discipolilor, femeilor şi prietenilor din jurul lui Christos. Încă şi mai puţini au înţeles. Primii oameni care au încercat să înţeleagă semnificaţia a ceea ce se întâmplase pornind de la propria lor experienţă spirituală au fost gnosticii de odinioară, ca Valentinus. În acest proces, ei au întâlnit-o şi au numit-o pe Sophia pentru prima dată, căci ei vedeau creaţia şi mântuirea drept drama lui Christos şi a Sophiei.
Primul cuplu, incomprehensibila Adâncime şi inefabila Linişte, a creat prima sămânţă, din care s-a înălţat prima pereche, Conştiinţa şi Adevărul. Din acestea au izvorât alţi Eoni – Raţiunea şi Viaţa, Anthropos şi Comunitatea, şi aşa mai departe în jos – mereu în perechi. Ultima sosită, fără pereche, a fost Sophia, cea mai tânără dintre Eoni. Ca şi ceilalţi Eoni, Sophia s-a bucurat de deplinătatea întregii vieţi. Dar s-a simţit prea departe de Izvor. Impetuoasă şi nerăbdătoare, pasiunea ei o domina. Refuzând să aştepte să-l cunoască pe Cel Unul inefabil de la care se trăgea, ea s-a repezit înainte. Atunci i s-au întâmplat multe, multe aventuri şi poate că şi-ar fi atins ţelul, dar l-a întâlnit pe Horos (limitarea), care a separat-o de pasiunea ei – divizând-o – şi a exilat această pasiune (numită acum „Achamoth” sau Sophia Posomorâta) din lumea spirituală. Eliminată din lumea spirituală, Sophia l-a adus pe lume pe Iisus, ca o amintire a ei. Dar el nu a vrut să rămână cu ea. El s-a întors la lumea spirituală. Aceasta s-a întâmplat înaintea creaţiei sau a Căderii, aşa cum o ştim.
Lăsată singură, dată afară, Achamoth-Sophia suferea de frică, disperare, pasiune şi ignoranţă. Suferinţa ei nu a rămas fără rezultate. Ea a produs o lume falsă, stranie, pipernicită, care prin materie, suflet şi spirit o imitau pe cea a Adevărului. După cum spune Valentinus, „Ignoranţa Tatălui a cauzat suferinţă şi teroare. Iar suferinţa şi teroarea au devenit dense precum o ceaţă, astfel încât nimeni nu putea să vadă. Din acest motiv eroarea a prins putere; ea şi-a alcătuit propria înfăţişare... S-a apucat să facă o creatură, pregătind din toate puterile frumuseţea ca substitut pentru adevăr.”
Între timp sus, Sophia cerească, împreună cu Iisus şi toţi Eonii, priveau în jos cu milă, tristeţe şi compasiune cum Sophia inferioară, născută din pasiune, trudea în ignoranţă, suferinţă şi chin. În cele din urmă, în ultima clipă, ei au hotărât s-o ajute. Ei l-au trimis pe mirele ceresc, Christos, „o fiinţă de o frumuseţe perfectă, însăşi steaua lumii spirituale, fructul ei perfect”, în lumea pe care o făcuse ea.
De la gnostici, noi aflăm că Sophia este triplă. Întâi, ea este prezentă cu Dumnezeu înaintea creaţiei. Într-un sens, ea este însăşi creaţia ne-creată în Dumnezeu. În al doilea rând, ea ajută creaţia – acesta este punctul de vedere gnostic – şi cade parţial odată cu ea, astfel încât suferinţa lumii, pe când este izgonită din Paradis şi se prăbuşeşte tot mai departe şi mai departe de participarea directă la înţelepciunea divină, este suferinţa Sophiei înseşi. În sfârşit, Sophia este reînnoită, mântuită. Avându-şi rădăcinile în şi reunită cu divinul, ca izvor al relaţiei divin-uman, Sophia lucrează acum la noua creaţie în timp. Ea este Noul Ierusalim, un nou Cer şi un nou Pământ – în acelaşi timp cel pre-existent şi etern şi construit în timp. Aceste trei însuşiri, care sunt una, devin una prin colaborarea lui Christos şi a Sophiei.
Aceste imagini diferite ale Sophiei ne arată cât este de important să n-o literaturalizăm. Trebuie să începem s-o înţelegem pe Sophia – Înţelepciune ca pe o activitate pe care putem s-o personificăm şi la care putem participa. Imaginea care a condus la aceasta printre creştini a fost întotdeauna Maria. Dar pe această Marie trebuie s-o înţelegem nu numai ca Fecioara Maria a lui Iisus Christos, transparentă pentru Sfântul Spirit, ci coextensivă atât cu natura trupească umană a lui Iisus, cât şi cu trupul lui Christos. Trupul lui Christos este acel trup invizibil clădit din membrii săi prin iubirea lor – adică de toţi cei care merg pe calea iubirii de la Sophia-Maria-Iisus. Este solidaritatea întrepătrunsă, interconectată a iubirii, care nu este vreo instituţie politică, ci este coextensivă cu însuşi universul.
frag. din cartea lui Rudolf Steiner - Isis Maria Sophia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Este admisibil comentariile de bun simț!